De la Comisia Europeană la ... Penitenciarul Bârcea Mare

Se spune că viața are un ciudat simț al umorului. Și așa e. Trebuie să confirm. Și nu pentru prima dată.

Dar mai bine să relatez.

Miercuri mă aflam la Bruxelles, unde am vizitat în cateva rânduri Comisia Europeană, dar și Parlamentul European. Întâlniri, discutii, teme importante, nu ”spui acum care”.

Întors în țară, la doar o zi diferență, adică vineri, mă aflam într-o altă vizită. 

De data asta la Penitenciarul Bârcea Mare.

Și, spre bucuria mea, nu m-am dus ca să rămân, ci doar ca să am un dialog deosebit de interesant cu o mică parte a personalului de acolo. De altfel, am și anunțat de la primul contact că nu mă interesază o ”cazare” în acel perimetru.

Mi se pare extraordinar cum m-a purtat viața, într-un timp atât de scurt, din locul unde se iau decizii pentru 500 de milioane de europeni, în locul unde câteva sute de oameni își ispășesc pedepsele.

Iar la asta mai adaug și faptul că, în urmă mai bine de o săptămână, i-am călcat la propriu pe urme Ambasadorului SUA la București, Hans Klemm, la Muzeul de Artă din Craiova.

Doar câteva ore ne-au separat, iar dacă n-ar fi fost ele, ar fi fost câțiva bodyguarzi. Dar, oricum, am avut același ghid, așa că ....  Se pune, nu?

Deși n-am avut un steag la îndemână, dacă l-aș fi întâlnit pe ambasador, i-aș fi spus că diplomația nu e treabă ușoară, dar l-aș fi întrebat și dacă i-au plăcut sculpturile lui Constantin Brâncuși, pentru care atât Execelența Sa, cât și eu, ne-am aflat acolo.

Revenind, însă, la subiectul principal, acum am înțeles mai profund versurile cântecului lăutăresc ”La Chilia-n port”.

”Când văd păsări călătoare,

Ce n-aș da să zbor”.