Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 24 septembrie 2016

De la Comisia Europeană la ... Penitenciarul Bârcea Mare

Se spune că viața are un ciudat simț al umorului. Și așa e. Trebuie să confirm. Și nu pentru prima dată.
Dar mai bine să relatez.
Miercuri mă aflam la Bruxelles, unde am vizitat în cateva rânduri Comisia Europeană, dar și Parlamentul European. Întâlniri, discutii, teme importante, nu ”spui acum care”.

Întors în țară, la doar o zi diferență, adică vineri, mă aflam într-o altă vizită. 
De data asta la Penitenciarul Bârcea Mare.

Și, spre bucuria mea, nu m-am dus ca să rămân, ci doar ca să am un dialog deosebit de interesant cu o mică parte a personalului de acolo. De altfel, am și anunțat de la primul contact că nu mă interesază o ”cazare” în acel perimetru.

Mi se pare extraordinar cum m-a purtat viața, într-un timp atât de scurt, din locul unde se iau decizii pentru 500 de milioane de europeni, în locul unde câteva sute de oameni își ispășesc pedepsele.

Iar la asta mai adaug și faptul că, în urmă mai bine de o săptămână, i-am călcat la propriu pe urme Ambasadorului SUA la București, Hans Klemm, la Muzeul de Artă din Craiova.

Doar câteva ore ne-au separat, iar dacă n-ar fi fost ele, ar fi fost câțiva bodyguarzi. Dar, oricum, am avut același ghid, așa că ....  Se pune, nu?

Deși n-am avut un steag la îndemână, dacă l-aș fi întâlnit pe ambasador, i-aș fi spus că diplomația nu e treabă ușoară, dar l-aș fi întrebat și dacă i-au plăcut sculpturile lui Constantin Brâncuși, pentru care atât Execelența Sa, cât și eu, ne-am aflat acolo.

Revenind, însă, la subiectul principal, acum am înțeles mai profund versurile cântecului lăutăresc ”La Chilia-n port”.
”Când văd păsări călătoare,

Ce n-aș da să zbor”.

luni, 5 septembrie 2016

Un nou leadership

Se împlinesc, în curând, 27 de ani de când asistăm cu toții la bătaia de joc a liderilor care au adus România în marasmul pe care îl testăm în fiecare zi pe pielea noastră.
Deși vorbim despre o nouă clasă politică, despre un nou leadership, partidele rămân niște feude încremenite, în care dictează tot baronii (deși poate nu sunt aceiași) și care refuză cu obstinație să se modernizeze.
Astfel că, societatea civilă a decis că trebuie să se implice. Așa a apărut Coaliția Națională pe Modernizarea României, care a decis că este nevoie să pună umărul la crearea unui nou leadership românesc.
Un leadership de tip nou.
Un leadership care să-i monitorizeze și să-i tragă de mânecă pe cei care nu vor și pace să facă ce trebuie. Nu vor și pace să modernizeze România.
Întâmplător sau nu, și eu sunt unul dintre cei chemați să ia parte la construcția noului leadership.
Am acceptat cu bucurie și cred că pot aduce o contribuție importantă.
Am acceptat pentru că, eu cred – iar articolele mele sunt dovezi limpezi- că așa nu se mai poate. Că trebuie să spargem cercul vicios al incompetenței și hoției pe care am văzut-o “la butoane”până acum.
A venit vremea pentru altceva!

A venit vremea pentru un nou leadership!

marți, 23 august 2016

Confirmarea... oficială

Mulți ani au trecut de când am început să vorbesc în spațiul public despre depopularea orașelor Văii Jiului și pericolul pe care îl reprezință acest fenomen.
Mi-am bazat chiar și toată strategia demersului meu electoral din vara acestui an pe această temă. Totul în speranța că autoritățile centrale și locale, dar mai ales cetățenii, se vor alarma și vor începe să gândească strategii pentru a stopa acest fenomen.
Nu s-a întâmplat însă mare lucru, iar blazarea părea că ne cuprinde tot mai tare.

După ce, împreună cu alții, am jucat prea multă vreme rolul lui Ioan Botezătorul care predică în deșert, a venit și confirmarea oficială. De la Vasile Dîncu și ministerul pe care acum îl conduce. Orașele din Valea Jiului s-au depopulat masiv, confirmă aceștia.
Se vorbește despre procente care depășesc 20% pe fiecare oraș, dar eu continui să cred că e vorba de mai mult. De procente care depășesc 30%. Dar cine mai cunatifică exact ....

Și mai trist este că, așa cum am povestit și în campania electorală, nu ne mai pleacă doar tinerii, ci și persoanele vârstnice. Iar din interacțiunile mele cu oamenii am aflat că fenomenul nu se va opri prea curând.
Acum că a venit și confirmarea, poate înțelegem cu toții despre ce e vorba.
Sau poate nici acum.

marți, 16 august 2016

Intoleranța la critică

La noi, tot mai mulți oameni manifestă o intoleranță crescută față de critică.

Toți vor să fie lăudați, indiferent că fac bine sau fac rău.

Primii în această categorie sunt politicienii. Ei vor laude. Multe. Cât mai deșănțate. Și penibile.
De unde și vorba celebră că politicienilor le lipsește simțul penibililului. 
Fie că fac bine, fie că fac rău, vor laude.
Dacă cumva se află și în vreo funcție publică, dorința de laude crește exponențial. Iar intoleranța la critică o ia chiar razna.

Indiferent că esti ziarist sau simplu cetățean, nu ai voie să-i critici în vreun fel pe mai-marii zilei. Dacă cumva vei cădea în acest păcat, asupra ta se va năspusti o avalanșă de insulte, miștouri ieftine și multe altele.

Ciudat e că, asemeni unei molime, intoleranța la critică a ajuns în toate mediile.
Sunt tot mai numeroși cei care nu mai vor să audă decât laude. Nimic altceva. Iar dacă se întâmplă altfel, reacțiile sunt vehemente. De parcă, toți ar fi fost răniți în orgoliul propriu până la punerea vieții în pericol.

Pe semne că, boala se adâncește tot mai tare. Deși societatea merge tot mai rău, sunt tot mai mulți cei care cred că ei fac totul la superlativ. Și nici asta n-ar fi atât de grav, dacă nu ar vrea ca și noi să credem la fel. Ba chiar își doresc cu ardoare.

Sper să ne ținem totuși bine, iar spiritul critic să nu dispară de tot. Deși e în mare pericol.

miercuri, 10 august 2016

”Nici sportul nu mai merge”

Sunt siderat de fiecare dată când aud că sportul românesc nu mai e ce a fost.

Și aud destul de des asta, mai ales de când a început Olimpiada de la Rio.

Mi se pare că, autorii verbali ai acestei afirmații scapă din vedere câteva lucruri simple.

Ca și politica, sportul nu poate fi altfel de cum e societatea. 
Degeaba ne lamentăm, dacă niciunul dintre noi nu face nimic pentru a schimba această societate. Iar legătura noastră, a fiecăruia, cu societatea e tot mai șubredă. Cauzele necesită, însă, un articol întreg.

Apare apoi problema investițiilor.
Cluburile românești abia își duc zilele.
Bazele sportive sunt lăsate în paragină sau folosite în alte scopuri, sportul de masă a devenit un vis, iar, la începutul fiecărui an școlar, e coadă la cabinetele medicale pentru scutiri de la sport.

Și n-aș minimaliza deloc problema mentalității.
Deși numărul celor care fac sport este în creștere, încă sunt oameni care se uită întrebător atunci când văd pe cineva alergând pe stradă. Și când spun întrebător, îmi amintesc de un vers celebru ”când unu' aleargă, nu face jogging, a furat ceva”.

Și atunci să ne mai mirăm că lucrurile stau așa cum știm că stau?
Deși cred că n-am mai fi români dacă nu ne-am lamenta puțin.
Eventual, în jurul unui șpriț de vară, vorba lu' nenea Iancu.


joi, 7 iulie 2016

Condamnații fără mandat

Un dicton celebru spune că poporul are întotdeauna dreptate, făcând referire la momentul în care vorbesc urnele. Fără să intru acum în dezbaterea despre reprezentativitatea multor primari, pot spune că s-a dovedit că poporul se mai poate și înșela.

Mai ales atunci când cei preferați de oameni au grave probleme penale.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al noului- vechi primar al Devei, Mircia Muntean.
El are o condamnare serioasă, de patru ani cu suspendare, dar a fost preferat de deveni pentru a se întoarce în fruntea capitalei de județ, după ce a lipsit un mandat.

Ce nu i-a interesat pe deveni este că două spețe nu l-ar fi lăsat oricum să-și îndeplinească mandatul. Este vorba despre dosarul cu alcoolul la volan și această decizie normală a Curții Constituționale, care demonstrează că nu este legal ca cineva care a fost condamnat să conducă orașe.
Deși acum pare o mică nebuloasă, mandatul lui Muntean se va termina foarte repede. Atât de repede, încât devenii nici nu vor apuca să înțeleagă ce s-a întâmplat.

În acest caz, pot spune fără să greșesc că, electoratul devean s-a înșelat. Grav.
Evident, nu este singurul caz. În total, în România, sunt vreo cincisprezece astfel de cazuri. Și, cu siguranță, vor fi mult mai multe, în anii care vor veni.

Încet, chiar foarte încet, începem să ne normalizăm. Mai avem însă o lipsă uriașă.
Condamnații n-au ce să caute nici în Parlament!

Când se va rezolva și acest punct, România va mai face un pas important către democrație.

Până atunci ... 

sâmbătă, 25 iunie 2016

Comunicarea, provocarea noului mandat

Am citit zilele trecute o grămadă de știri despre instalarea noilor primari și consilii. Deși noi e doar un fel a spune în cele mai multe cazuri. Ba chiar am citit și despre situații care nu sunt cu nimic diferite de cele care au existat până acum. Și chiar m-am întrebat unde o fi știrea.

Dincolo de aceste aspect, mi s-a părut ciudat că nicăieri nu s-a vorbit despre una dintre cele mai importante provocări ale noului mandat: comunicarea. Comunicarea publică.

În mandatul care s-a încheiat, comunicarea a lipsit aproape cu desăvârșire și pare că așa vor sta lucrurile și în cel care tocmai a început. Suntem blestemați să nu avem parte de o comunicare normală, de o comunicare publică pertinentă. 
Noii primari, care sunt în marea lor parte vechi, continuă să nu-și dezvolte departamente de comunicare serioase. Și spun serioase, pentru că și acolo unde există formal, ele sunt formate din oameni care n-au nicio legătură cu comunicarea.
Mandatele trec, dar nimeni nu pare să învețe nimic. Dar chiar nimic.

Mai era o speranță în alegerea viceprimarilor, însă uitându-mă pe lista celor care ocupă aceste funcții îmi dau seama că nu avem nici măcar unu care să aibă măcar veleități de comunicator.
E destul de limpede că vom avea același surogat de comunicare și aceleași legături directe cu unele ziare și maximum o televiziune, care vor lăuda realizările primarului.
Însă asta nu e comunicare. O, nu. Chiar deloc.

E doar o glumă proastă și o lipsă de respect la adresa cetățeanului.