Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Ministrul hunedorenilor de pretutindeni

Citesc, începând de ieri, tiluri și știri seci sau mai exaltate despre faptul că în Guvernul Dăncilă va și un ministru din județul Hunedoara, în persoana Nataliei Intotero.
M-am gândit destul de mult dacă, după acest maraton de știri, merită să comentez și eu.
Am ajuns la concluzia că merită.
După cum a văzut o țară întreagaă, Intotero este o apropiată a Vioricăi Dăncilă, la fel ca Rovana Plumb sau Carmen Dan, chiar dacă între ele e o oarecare diferență de vârstă. Prin urmare, era clar că va prinde un loc în guvernul acesteia. Așa se face.
Deși nu poate să pună doar pe cine vrea, premierul își poate aduce prietenii în guvern. A făcut-o și Grindeanu, a făcut-o și Tudose, de ce n-ar face-o și Dăncilă?
Cât privește faptul că ministrul Românilor de pretutindeni este hunedorean, aș spune că merită. Merită pentru că mulți dintre românii de pretutindeni sunt hunedoreni.
Pentru cei care nu știu, Hunedoara este printre județele fruntașe la depopulare. Prin urmare, patriotismul local poate fi exercitat chiar și când vorbim despre românii plecați peste mări și țări.
Dar oare de ce au plecat acești hunedoreni? Eu cred că de bine ce le era acasă.
Dar acum lucrurile se vor schimba. Toți hunedorenii plecați (ca să nu spun brădenii, Intotero fiind din Brad, unde a exercitat frumoasa meserie de învățătoare) sunt mândri că unul de-al lor a ajuns ministru. Foarte mândri!
Dacă cineva se așteaptă că prezența multpomenitei doamne în guvern va avea o influență bună asupra județului nostru, e naiv. Dar rău de tot.
În rest, să auzim de bine! Miniștrii vin și pleacă, iar noi tot așa rămânem. Cât vom mai rezista și noi.
Dar țara nu ne uită nici dacă vom deveni români de pretutindeni, doar avem ministru, nu?

marți, 23 ianuarie 2018

Engleza Vioricăi Dăncilă, o surpriză extrem de neplăcută

Încă de la momentul nominalizării Vioricăi Dăncilă ca prim-ministru al României au existat foarte multe persoane publice care au comentat negativ. Au fost însă și unii care s-au îndoit serios de capacitatea sa de a vorbi limbi străine, lucru fundamental pentru ocuparea unei astfel de funcții. Un ziar central a găsit o filmare în care Viorica Dăncilă vorbește în engleză. Surpriză uriașă! Vorbește (de fapt citește) foarte prost.
Dar cum e posibil după aproape două mandate în Parlamentul European?
Ei bine, e o realitate. Pentru că, deși a fost lăudată pentru respectul câștigat acolo, i-a fost încredințat un singur raport, ceea ce e extrem de puțin.
Politica de la Bruxelles nu seamănă prea mult cu cea de la noi, însă, cu siguranță, o astfel de repatriere din Parlamentul European trebuia să se facă pe alte premise.
Deocamdată, constat cu tristețe că începutul carierei de prim-ministru a Vioricăi Dăncilă este unul foarte prost.

Dar s-o vedem și la treabă, zic. Și vom mai comenta.

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Paradoxuri românești. Ediția 2018

România a fost parcă dintotdeauna o țară a paradoxurilor. Deși abia a început, 2018 este deja un an plin de paradoxuri, iar o scurtă trecere în revistă a acestora este necesară.

Țara în care pedofilii sunt polițiști. În trecutul nostru, chiar și în Europa, au mai existat cazuri de pedofilie. Și nu puține. Însă nu-mi amintesc să mai fi auzit de vreun caz în care adresorul să fie ceea ce se cheamă ”un om al legii”. Am fi putut crede că e o devianță individuală, însă aflăm că el a fost acoperit chiar de colegii săi de sistem. Este acesta un paradox?

Premierul nu poate da afară un ministru. Urmăresc politica de foarte mulți ani. Și pe cea românmească, dar și pe cea din Europa sau America. Nu am mai auzit așa ceva. Peste tot primul ministru este șeful guvernului, iar când nu e mulțumit de un ministru, îl demite sau îi cere să plece. Și ce credeți, ministrul chiar pleacă. La noi, miniștri au, ca să folosesc o sintagmă care face carieră, dublă comandă. Adică, îl iau la misto pe premier, având susținere puternică de la partid. Este acesta un paradox?

Războiul din PSD se îndreaptă spre o posibilă rezolvare, pe care am mai văzut-o. Mihai Tudose ar putea călca pe urmele lui Sorin Grindeanu. Încă nu e clar dacă va fi așa, dar scenariul se discută și are susținători. Ar fi o nouă schimbare de guvern în doar câteva luni. Adică, după ce a obținut un scor masiv, PSD se tot împiedică în guvernare. E acesta un paradox?

Aș mai putea continua, dar mă opresc aici.


Concluziile vă aparțin dumneavoastră, cititorii mei.

miercuri, 13 decembrie 2017

Omagiu ultimului artistocrat

A plecat și ultimnul aristocrat al României, Regele Mihai. Ultimul aristocrat dintre cei care se pretind lideri ai României. A plecat discret, așa cum a trăit, vrând parcă să mai dea o ultimă lecție de decență. Dar oare pricepe cineva? Senzația mea este că nu.

A părăsit această lume în ajun de Sfântul Nicolae, iar de atunci este omagiat de români. Este omagiat pentru ce a fost, pentru cum a trăit și cum s-a comportat. Este omagiat, acum, cum nu a fost niciodată, atunci când ar fi putut percepe asta. Dintr-o dată, a devenit de bonton să fii recunoscător față de cel care a fost, deși inainte de a fi fost, nu era atât de apreciat. Nici pe departe.
A fost, de fapt, batjocorit într-un hal fără de hal, după 1989, când a crezut, la fel ca și noi, că lucrurile se vor normaliza. N-a fost așa. Și la fel este și astăzi. Exact la fel.

Ceea ce se petrece acum pare că este o transpunere în fapte a proverbului popular care spune că, la noi, ești întotdeauna mai apreciat, după ce nu mai ești. Nu mai ești în viață. Nu-I mai poți privi distant în ochi pe cel care te-a înjurat, iar acum te laudă.
Apogeul zicerii populare ”despre mort numai de bine” a fost ședința omagială a Parlamentului României, care trebuia să existe fără tăgadă, dar în care spiritul fostului suveran trebuia să fie respectat mai mult. Și pus în practică.
Au fost discursuri laudative. Unele mult prea laudative pentru a le bănui de sinceritate. Printre cele mai folosite momente din viața Regelui a fost lupta sa cu Regimul Comunist, atât la instaurare, cât și după aceea. Dar cred oare rostitorii acestor vorbe că Regimul Communist a fost abominabil?
Și dacă cred măcar puțin, măcar unii dintre ei, cred pentru că nu s-ar fi putut îmbogăți în halul în care au făcut-o în acel regim. I-ar fi turnat cineva și ar fi înfundat pușcăriile, în baza celebrei Legi a Ilicitului. Dar așa, în libertate, altfel se pune problema. Acum e cu cercetări, cu proces, cu avocați, cu imunitate. Iar în curând nu va mai fi nimic din toate acestea. Nu va mai fi nevoie pentru că nu va mai fi cazul de nicio acuzație.

Întorcându-mă la Regele Mihai, cred că ar fi fost bucuros doar de omagiul oamenilor simpli și sinceri și nu de bufonii care n-ar fi avut loc la curtea sa imaginară. Se știe că era încântat de contactul cu oamenii și că nu punea atât de mare preț pe protocol, în prezența acestora. Contactul cu politicienii români n-a fost pe placul său niciodată, de la Ion Iliescu și până astăzi. I-a lăsat însă să se folosească de el, pentru că știa că zicerile sale din parlament vor rămâne istorice și vor ajunge la oameni.
Este aproape cert că i-ar fi plăcut să fie condus pe ultimul drum de Corneliu Coposu, un alt aristocrat, de data aceasta politic. La fel cum Regele și-a dorit, dar nu i-a fost permis să-l conducă pe Coposu pe ultimul său drum, în 1995. Din păcate, cum nu s-a putut atunci, nu se poate nici acum. Motivele sunt însă diferite, foarte diferite.

La sfârșitul săptămânii, Regele Mihai va fi înmormântat în țara lui. Acasă. În aceeași casă din care a fost izgonit de mai multe ori. Acum, nu-l mai poate izgoni nimeni niciodată. Nu se mai poate. Este însă târziu. Prea târziu.

Din păcate, ne-a părăsit și ultimul aristocrat.


Rămas bun, Majestate!

luni, 16 octombrie 2017

O istorisire. Puternicul urăște democrația

Roman Petrovici este un baron de tip nou.

Deși a fost ales în fruntea trebilor, el nu a fost niciodată un democrat. De fapt, a urât întotdeauna democrația. S-a folosit de ea doar ca să pună mâna pe ciolan.

-          - O, ciolanule, cât de mult te-am dorit, gândi Roman cu voce tare. Acum te am. Ce fericire! Ce desfătare! Incredibil! Am învins! I-am făcut pe toți! Acum e bine.

Ușa biroului se deschise, Roman își ridică ochii, văzu o siluetă cunoscută.
-          - Au venit ziarele, spuse vocea suavă care însoțea silueta.
-          - Da, merci! Chiar le așteptam, spuse Roman, vizibil indispus că urma să aloce timp pentru lectura acestora.
Ușa se închise, baronul nostru sorbi cu zgomot din cana de cafea pe care scria ”I’m the fucking boss here”. Luă primul ziar, îl răsfoi. Nimic interesant. Îl aruncă deoparte.

Luă altul. Pe prima pagină o poză mare cu el și mai multe vorbe frumoase.
-          - Așa da! Bravo, bă! Puneți poză cu mine că de aia vă dau bani! Merit să fiu pupat și-n ....!, se jenă să continue, deși era singur în biroul imens.

Se auzi o bătaie în ușă. Se deschise. O duduie intră.
-          - Domnule Petrovici, am adus mapa, hi, hi!, spuse duduia, citindu-i satisfacția aproape orgasmică de pe față.
-          - Bine, bine, pune-le acolo! Semnez mai târziu, acum citesc ziarele. Apropo, îți place poza asta? Dar titlul?, spuse Roman, zâmbind în colțul gurii.
-        -  Da, foarte drăguță poza! Ați ieșit foarte bine! Cât despre titlu, ce să spun, vă iubește presa, ce să mai, răspunse ea, după care plecă.

Baronul luă alt ziar. Dezastru! Aceeași poză, dar titlul era devastator.

-         - Nu se poate! Cum dracu își permite ăsta să scrie așa ceva despre mine? Nenorocitul, viermele! Eu, care sunt cel mai puternic de pe aceste locuri să fiu injurat de un câine?!, răcni Roman de se auzi până în afara clădirii.
Speriată de urlătură, intră repede secretara.
-          - Ai pățit ceva, zise ea pe un tot familiar.
-          - Uite ce scrie nenorocitul ăsta. Cum își permite? Ar trebui să-i rup gâtul ca unui pui de Gostat. Democrația e de căcat! La fel și libertatea de exprimare! Orice găozar să scrie ce vrea el despre mine?! Nu se poate! Urăsc democrația! Dar și pe cei care nu mă pupă în cur!, strigă Roman cât îl ținură bojocii.
-          - Nu te enerva, dragă, zise secretara! De ce te enervezi? Vrei să le dai satisfacție? Lasă-i în durerea lor de labagii, îl calmă ea, punându-i mâna pe față.

Va urma.

Acest material este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

Orice asemănare cu fapte sau situați reale este întâmplătoare.

luni, 9 octombrie 2017

New Job Trend: animator pentru persoane vârstnice

Evoluția resurselor umane este continuă. Se adaptează permanent la evoluția socială.
Iar cum populația este tot mai îmbătrânită era aproape firesc să apară ceva care să satisfacă nevoile oamenilor în vârstă. Și a apărut.

A apărut job-ul de animator pentru persoane vârstnice.

Până acum am fost obișnuiți cu existența în piață (chiar cu un oarecare succes) a animatorilor pentru copii. Domeniul a evoluat și au apărut și animatorii pentru persoane vârstnice.

Ca și la cei responsabili cu buna dispoziție a copiilor, animatorii pentru persoane vârstnice au ca principală responsabilitate entertaiment-ul persoanelor în vârstă. Organizează jocuri în interior sau în aer liber, seri tematice, karaoke, ba chiar și seri dansante.

Tinerii care fac acest job, pentru că vorbim în special de tineri, se bucură chiar de o mare popularitate în rândul vârstinicilor, mai ales dacă beneficiază și de puțin tact și oarecare talent.

V-ați putea întreba unde am întâlnit acest nou job.
Evident, nu în România!
Aici, pensionarii noștri au alte preocupări și alte probleme.

Am observat acest fenomen într-o altă țară europeană. Însă estimez că va ajunge, într-un timp oarecare și în România.

Aviz amatorilor!

marți, 3 octombrie 2017

Bătaie de joc pe ”Gaudeamus”

Din multitudinea de gafe comise ieri de rectorul Universității din Petroșani, Radu Sorin, numit de mine și Emil Pop 2, am uitat una foarte importantă. Îmi fac mea culpa și povestesc acum.

Contrar a ceea ce știam dintotdeauna, vremelnicul rector a decis să nu se intoneze imnul academic ”Gaudeamus Igitur” în debutul evenimentului organizat în cinstea deschiderii anului universitar, așa cum știe toată lumea.

Nerăbdător să-i dea cuvântul omului care i-a adus multă fericire în viața economică, adică lui Laurențiu Nistor, șeful PSD în județul Hunedoara, vremelnicul rector a decis că nu mai e nevoie de ”Gaudeamus”, ci doar de discursul său pentru început.

El, sau poate altcineva, și-a amintit la final, când însuși Radu Sorin a închis evenimentul și asistența s-a ridicat să plece - ba chiar unii au plecat de la locurile lor - că trebuia pus și ”Gaudeamus-ul”.

Astfel că, pe mulți studenți și profesori, imnul i-a găsit cu spatele către renumitul prezidiu, care este puternic împământenit în mintea de vechi comunist a personajului nostru principal.

Recunosc, n-am văzut bătaie de joc mai mare la adresa lumii universitare din toată Europa.

Dar, în mandatului lui Radu Sorin la cârma Universității din Petroșani vom mai vedea multe.
Iar eu le voi aduce în fața dumneavoastră, cititorii mei.


P.S. Data viitoare vă voi povesti cum a fost santajat Radu Sorin și ce ar fi putut obține șantajistul.