Totalul afișărilor de pagină

duminică, 23 mai 2010

In memoriam Lucian Iancu

Se spune ca Dumnezeu ii cheama repede la el pe oamenii buni, pe care ii iubeste. Asa s-ar putea caracteriza pe scurt povestea lui Lucian Iancu. Un tanar exceptional, cum putini mi-a fost dat sa intalnesc. Integru, hotarat, pertinent in tot ce spunea sau facea. Un om a carui cariera incepuse promitator si caruia ii prevazusem un viitor stralucit. Ma mandream ca este prietenul meu. Mergeam bucuros la orice intalnire cu el, in orice oras m-as fi aflat. Discutam des politica si tot ce tinea de ea si speram sa ajungem sa aveam un cuvant greu de spus in ea. Destinul insa nu i-a fost favorabil. Desi avea toate calitatile pentru a deveni "om mare", cum se spune in popor, n-a mai apucat sa faca aproape nimic din ce si-a propus. Au fost in calea lui o sosea uda, un camion si o masina mai putin sigura. Avea 27 de ani.
Ca un facut, inainte de tragicul eveniment ne-am vazut si am vorbit mai des. Acum privind in urma, parca ne-am fi luat ramas bun.
Ne-am cunoscut in vara lui 2004, la o scoala de vara. Au fost suficiente 10 minute dupa ce ne-am intalnit sa devenim prieteni, sa ne apreciem si stimam reciproc. Avea un magnetism care poate fi invidiat de orice politician de prim rang. Era imposibil sa nu-l placi. Era jovial, deschis, glumea des, dar era si serios cand trebuia. Ma bucuram teribil cand ii vedeam numele scris pe ecranul telefonului. De cand am aflat insa de tragedia sa sunt trist pentru ca stiu ca numele sau nu va mai aparea pe telefonul meu niciodata. Ca nu voi mai putea rade cu el si nici macar nu ma voi mai putea intalni vreodata cu el.
Odihneste-te in pace, prietene!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu